Rio certifică faptul că sportul românesc este în derivă

0 73

Este clar că după primele patru zile de la debutul olimpiadei, așteptările noastre în vederea cuceriri unor medalii sunt neconfirmate de prestațiile sportivilor noștri, cel puțin până acum. Am urmărit cu maximă atenție evoluțiile celor ce au concurat pentru țara noastră și pot să spun că, în calitate de fost sportiv și arbitru, mi-a fost relativ ușor să sesizez un aspect esențial, indiferent de disciplina sportivă implicată.

Este vorba de presiunea psihică la care au fost supuși și la care s-au supus singuri sportivii noștri pretendenți la medalii. Acest aspect  s-a repercutat extrem de negativ asupra prestației unora dintre acestora, cu precădere asupra acelora cotați cu șanse reale la medalii. Este vorba în primul rând de fetele noastre de la spadă Ana Maria Popescu (Brânză), Simona Gherman, Simona Pop primele două medaliate cu aur și argint la campionatele europene din anul acesta de la Torun. Oricine a fost atent ar fi observat la sportivele noastre o precipitare, o lipsă de calm pe un fond de dorință excesivă de a te duce peste adversar. Atunci când îți dorești prea mult un lucru ajungi să clachezi, exact ceea ce s-a petrecut din nefericire cu sportivele din România. Nu am văzut și nici nu am auzit de nici un psiholog sportiv care să se fi deplasat cu echipa de spadă la Rio. Există în străinătate ceea ce se numește mental coach, a cărui funcție este aceea de a regla și echilibra psihicul unui sportiv sau a unei echipe prin discuții și tehnici specifice aplicate individual și colectiv. La spadă feminin mai păstrăm totuși șanse pentru o medalie la proba pe echipe.
Valul de critici și de injurii revărsat pe net dinspre așa ziși „suporteri” este, în opinia mea, nejustificat. Și o să explic de ce. Rămășițele sportului românesc viețuiesc doar prin intermediul acestor sportivi, a căror bază de pregătire este sub cerințele reale. Performanțele obținute de sportivii români s-au bazat doar pe determinarea proprie și pe o pregătire aproximativă. Ei reprezentă România așa cum pot și atât cât pot în momentul de față. Nemaivorbind de echipamentele Kappa de reprezentare, care care se rup la prima sau la a doua purtare și de steagurile românești care ar fi trebuit amplasate pe hotelul în care a fost cazată delegația țării noastre și care „au fost uitate acasă”.
Am ajuns la fundul sacului. Stoarcem într-o disperare ultimele picături de performanță din sportivi și echipe pe care se plasează o presiune ilogică. Alin Modoveanu, la tir în proba de pușcă liber 10m nu a prins finala de 8, el terminând pe locul 19 se constituie într-un exemplu ilustrativ în acest sens. Campion olimpic la Londra, Moldoveanu a participat la Rio în baza unui wild card solicitat expres și acordat în ultimul moment de către Federația Internațională de Tir Sportiv și Comitetului Olimpic Internațional, el pierzând anterior calificările pentru olimpiada din Brazilia. Avem așteptări nejustificate și proiectăm expectații nefirești asupra unor sportivi care sunt oameni, nu roboți.
Dar nu cred că am ajuns suficient de jos ca să ne trezim. Credem și ne imaginăm într-un mod cretin că vom putea merge mai departe tot așa ca până acum.
Este necesară o schimbare de atitudine, de viziune, de management, schimbarea legislației privind sponsorizarea, precum și implicarea autorităților locale în sprijinirea sportului românesc la nivel de copii și juniori și în ceea ce privește crearea de baze sportive. Dacă sportul nu va deveni prioritate națională, însă nu doar la nivel declarativ, ci printr-un pragmatism manifest, vom dispărea practic din sportul de performanță în viitorul imediat, după ce, în momentul de față suntem din ce în ce mai puțin vizibili.
Un lucru de nedorit s-a petrecut la handbal feminin în primul meci al României cu Angola. În loc să funcționeze ca o echipă, toate mingiile o căutat-o obsesiv pe Neagu care a făcut 3 antrenamente în ultimele 6 săptămâni. Jocul a fost lent și previzibil. Fiecare jucătoare a jucat separat parcă, fiecare pentru ea, în detrimentul jocului colectiv, așa cum bine a constatat pivotul Oana Manea. Din nou revenim la vechile tipare, care nu pot fi sparte și înlocuite peste noapte cu altele, indiferent ce antrenor vine. Sunt anumite setări în subconștientul colectiv care, din nefericire, în momentele limite nu ne ajută să funcționăm ca o echipă, ci egotic individualist sau punând presiune excesivă pe un lider, ceea ce într-un sport de echipă este fatal. S-a continuat cu această cădere și în meciul cu Brazilia, în care degringolada s-a accentuat. Totuși, fetele de la handbal, teoretic cel puțin, pot și mai au meciuri în care să-ți revină. Au dovedit-o la mondialele de anul acesta. Speranța moare ultima.
Noi vrem ca sportul și în general sportivii să fie peste ceea ce este societatea românească în ansamblu ei ca structură, prestație și performanță. Nu se poate să ne sustragem ca baronul Münchausen trăgându-ne singuri de păr pentru a ne scoate din prăpastia în care ne-am prăvălit încet dar sigur.
Dacă ți se repetă constant că se așteaptă de la tine anumite rezultate, cum a fost cazul Andreei Chițu la judo feminin în cadrul categoriei 52 kg și când ai fost învinsă cu 1-0 în meciul pentru intrarea în semifinale și apoi la meciul din recalificări conduci cu 10-0 cu 10 secunde înainte de final și apoi  pierzi cu 100-10 printr-un ippon, ai o problemă. Este evident că aici este implicat un aspect psihic care nu ține doar de registrul tehnico-tactic. Ci mai curând are legătură cu metode de psihologie sportivă aplicate sau mai bine zis neaplicate. La fel s-au petrecut lucrurile cu Corina Căprioru, care a pierdut în semifinale și ulterior a ratat medalia de bronz.
Lucrăm după ureche în multe sporturi, cu  lipsa unei baze sportive minimale dar avem în continuare pretenții aberante la performanță și medalii în lipsa oricăror argumente valide. Este necesar din ce în ce mai mult să conștientizăm condiția actuală a sportului și societății românești și să nu mai avem așteptări care depășesc posibilitățile actuale, materiale și umane. Să construim ceva temeinic și ulterior vom culege și roadele. Într-un anumit interval de timp, nu foarte curând însă.
La unele sporturi alunecăm pe un topogan în jos cu o viteză amețitoare. În ciuda aparențelor încă n-am dat cu fundul de pământ. Dar nici nu mai avem mult.
Momentan ar fi bine să ne bucurăm de fiecare evoluție a sportivilor noștri. Orice calificare în primii 32 sau primii 16 constituie o performanță.
Există o inconștiență crasă care o manifestăm în masă. Nu avem o o strategie la nivel național, nu avem o viziune și implicit perspective clare și limpezi de ieșire din criza nedeclarată, dar evidentă, la nivelul sportului românesc. Ar trebui să ne uităm la Ungaria și să vedem că performanțele obținute de sportivii lor nu sunt rezultatul hazardului. Două medalii de aur au obținut sportivii unguri doar după prima zi de concurs. Deloc întâmplător.
Pentru salubrizarea sportului românesc ar fi necesar să avem medici pentru fiecare echipă națională, medici care să fie prezenți la competiții, baze de recuperare, medici nutriționiști, psihologi sportivi, parteneriate publice-private, o nouă lege a sponsorizării, iar sportul să devină o politică prioritară de stat.
Am o stranie senzație că suntem copărtași la extincția unei națiuni și eradicarea unui popor în ansamblul său.
Sănătatea, sportul și învățământul sunt părți infestate deliberat a unei strategii de aneantizare a unui țări în totalitatea ei.
Nu-i cazul să asistăm pasivi la astfel de acțiuni, va trebui mai devreme sau mai târziu să reacționăm. Să sperăm că nu o să fie prea târziu.
Până atunci să ne susținem sportivii care au reușit calificarea la Olimpiadă. Indiferent de ceea ce reușesc. Orice performanță este un bonus și ar trebui să aibă o valoare excepțională pentru noi în momentul de față.

Leave A Reply

Your email address will not be published.