365 de zile de la drama din care nu am învățat nimic

0 105

De la mama natură sau ”Dumnezeu Drăguțul”, așa cum numeau Divinitatea bunicii mei, suntem capacitați cu simțuri. Mai mult decât atât ne încărcăm cu dramele sau bucuriile noastre, care mai târziu devin amintiri. Pentru unii amintirile au gustul nostalgiei. Pentru o parte dintre cei care au participat ieri la marșul tăcerii, marș dedicat victimelor din tragedia de la clubul Colectiv – tragedie petrecută acum un an, nu a fost loc de nostalgie; mai degrabă, în sufletele lor, a fost loc de durere, de ”lacrimi și sfinți” într-o manieră mult mai puțin ingenuă decât varianta cioraniană (de la autorul volumului ”Lacrimi și sfinți”, Emil Cioran).

Ieri ar fi trebuit să fie o zi în care cuvântul de ordine – care ar fi trebuit să ne caracterizeze gândurile și acțiunile – să fie cuvântul ”decență”. Însă din păcate, decența a dispărut din sintagma frazelor prin care ne putem defini ca entitate individuală, adică om, și entitatea națională, adică nație. Lipsa decenței am văzut-o în atitudinea unora dintre participanții la marșul tăcerii, dar cu precădere am văzut-o în atitudinea reprezentanților presei, atât la cei care se aflau la fața locului cât și la cei din studiourile de televiziune. Presa românească, la fel ca și reprezentarea în Parlament sau Guvern, este reflecția perfectă a poporului. Categoric generalizez și includ în această masă amorfă numită popor, o marjă majoritară din masa celor care caută cu orice preț să se exprime public, indiferent unde sau cum o fac.

Mâine, dacă ne-am păstra în normalitate, ar trebui să ne respectăm morții. Întâi (1) noiembrie este ziua morților, sau ”Luminația”, o zi în care ne vom gândi la cei care nu ne mai sunt aproape, la cei care nu ne mai pot îndruma și ajuta, dar mai ales la cei pe care nu-i vom putea înlocui niciodată și cărora poate nu am ajuns să le cerem iertare. Cei care nu mai sunt și pe care i-am iubit, dar mai ales ne-au iubit necondiționat, au plecat în eternitate din varii motive, însă drama românească îi va memora foarte profund mai ales pe cei care au plecat independent de voința lor. Pentru că voința lor a fost una legată de libertate, de bucuria de a fi, simți și trăi liber și din acest motiv au ieșit pe străzi la revoluția din decembrie ’89, ori s-au implicat activ în mineriadele sau mișcările de stradă asociate aceleiași idei de libertate.

Ceea ce s-a petrecut acum un an, respectiv tragedia de la clubul Colectiv – unde au murit 64 de oameni, nu are o legătură directă cu lupta noastră pentru libertate, însă are o legătură indirectă cu aceeași libertate pe care ne-am asumat-o în această democrație bolnavă, plină de corupție și corupți, de neputințe și resemnări colective. Foarte probabil marșul tăcerii de ieri a consemnat în gândul majorității ideea asumări unei responsabilități și culpabilități vizavi de pierderea celor 64 de apropiați, amici, prieteni, frați sau surori, copii sau părinți. Revolta tăcută a celor care au participat la această comemorare, indiferent că au făcut-o propriu-zis pe stradă sau pe o alee neștiută a sufletului, a fost (și deocamdată rămâne) una plină de cinism, pentru că acelora care le-a rămas decența aproape, știu că nu au primit nici acum un răspuns vizavi de culpa pentru morții revoluției. Au trecut aproape 27 de ani de când nici o justiție și nici o instanță de judecată nu a putut și nu și-a dorit a face lumină în dosarul revoluției. De ce aceeași justiție s-ar perpeli la focul conștiinței publice și ar deferi publicului vinovații tragediei de la Colectiv?! Ceea ce nimeni nu a putut rezolva și dezavua în ultimii 27 ani este dovada vie a faptului că decența nu mai este printre cei vii, sau dacă ea există, atunci ea poate fi regăsită doar în mijlocul unui pustiu numit tăcere.

După 27 de ani de la prima mare dramă din istoria modernă a României, încă facem aceleași greșeli. Partidele politice pun pe liste sau sub ștampila electoratului aceleași personaje de calibrul lupului cu blană schimbată pe alocuri, dar cu nărav neclintit. Iar noi poporul jucăm rolul turmei care se lasă dusă la tăiere în aceeași tăcere în care le-am ascuns pe toate, acele toate de care pomeneam la începutul acestui material. Ieri am comemorat 365 de zile de la tragedia din clubul Colectiv și am făcut-o în aceeași tăcere și cu aceeași lipsă de decență care ne-a caracterizat în ultimii 27 de ani. Sunt puțin nedumirit, când personal îmi adresez întrebarea ”Ce ar fi trebuit să schimbe drama de la Colectiv?”. Răspunsul, ca oricare dintre noi, îl am! Totul! Tragedia de anul trecut ar fi trebuit să înmoaie tăcerea, ulterior să o dizolve, iar decența să devină indecența unei furii autentice cu iz de normalitate și civilizație autentic democratică. Drama de la Colectiv ar fi trebuit să ne fie răspunsul la toate încercările la care am fost supuși în ultimii 27 de ani.

9803 zile (aproape 27 de ani) de la revoluția din decembrie și nimic! 365 zile de la Colectiv și același nimic! Sper că știți că nimicul nu suportă superlative și grade de comparație. Nimicul este nimic și în acest nimic ne păstrăm decența!…

Leave A Reply

Your email address will not be published.