Sunt român!… și cam atât!

0 117

Nu mă simt nici mai bine nici mai rău că aparțin acestor meleaguri. Nu mă plâng de neajunsuri și nici nu aspir la vremuri mai bune. Prima țară ortodoxă vizitată de Papa, suveranul Pontif Ioan Paul al II-lea, a fost România. În ultima vreme îmi amintesc frecvent, deranjant pentru o minte lucidă ca a mea, că Sfinția Sa a afirmat public că ”România este grădina Maicii Domnului!”, asta după ce în prealabil sărutase pământul românesc la sosirea în țară. Înclin mai mult spre a numi România ”no man’s land ”, iar argumentele sunt acțiunile noastre, acțiuni fără logică și care frizează bunul simț, sau acțiuni banale care stârnesc în tine pasiuni patriotice mistuitoare. Nu este suficient faptul că acțiunile noastre aparțin unei societăți aflată sub auspiciul anarhiei, completăm toate golurile și neajunsurile societății autohtone prin indolență, neputință și resemnare mai ales în momentele în care ar trebui să fim vii. Indiferent ce spune despre noi istoria universală, sau cea națională, cert este faptul că existăm și că am rezistat cu o încăpățânare dobândită, nu cerută, la toate intemperiile gândite de vreun sistem diabolic care-și dorea și încă dorește să domine astă lume.

Nu doar pe noi, românii, ne-a sedus ideea de proprietate și înavuțire, sau cea de îndobitocire, deculturalizare și înrobire, dar după cum arată harta lumii și influențele manifestate suntem printre ultimii din Europa care rezistăm. Cum reușim? Răspunsul este mult mai simplu și la vedere: în timp ce lumea este în continuă mișcare și marile puteri își plasează și repoziționează sferele de influență noi de mai bine de 2000 de ani suntem blocați în acel icter mecanic al nou-născutului; avem cordonul ombilical legat de Divinitate și oricât ar încerca Biserica Ortodoxă Română să greșească, voit sau nevoit, românul tot în Dumnezeu și Sfânta Treime își proptește speranțele zilei de mâine. Cândva credeam că habotnicia este un lucru rău; nici acum nu sunt de acord să aștepți ca Divinitatea să îți rezolve problemele, dar daaaaaaaa … sunt de acord să mergi naiv dinaintea Domnului, să ceri și să aștepți îndrumare de la El atunci când nu știi încotro s-o apuci, în detrimentul sfatului parșiv. Noi am ales variantele cele mai nefericite pentru că am fost obligați sau trădați de anumite personaje cu interese meschine, dar când ne-a ajuns furia și blestemul ne-a ieșit prin porii sufletului și nici un sfânt nu a mai fost de vreun ajutor vrăjmașului.

Poate pentru mulți dintre voi sună patetic aceste gânduri și au un iz de patriotism provincial, dar mie sincer, nici că-mi pasă! Nu am dorit să nominalizez valorile neamului și nici eroii, cu asta se ocupă alții, eu am dorit să spun ce simt că sunt român și de ce am ales să rămân, să trăiesc și să crăp aici.

Trebuie să recunosc că doar în acest spațiu românesc am aflat autenticitatea, de la acea autenticitate a mârșăviei până la cea a sincerității. Starea românului este definită cel mai bine de Constantin Noica, care conform spuselor lui Gabriel Liiceanu (”Ușa interzisă”) avea o teorie proprie vizavi de momentele ”delicate” ale vieții. Teoria lui Noica se potrivește de minune românului, indiferent de momentul ales, de reacție și de clasa socială din care face parte, dacă ținem cont de faptul că românul trăiește în permanență sub asediul momentului delicat: ” … trebuie să fi mereu în atac! Tu trebuie să ai mereu inițiativa, niciodată viața!”. Noica se referea le cei care au alternative la suflul și nesuflul vieții și la cei care aveau niscavai standarde și sisteme de valori, la cei pentru care viața înseamnă o provocare, un proiect pe termen lung și foarte lung. În cazul românului teoria se potrivește de minune pe sindromul românesc ”trebuie să fiu primul!” indiferent în ”ce”, ”unde”, ”de ce!?” și ”pentru ce!?”.

Sincer! Chiar cred în neamul românesc, cu bune și rele!

Leave A Reply

Your email address will not be published.