Epoca armoniei în Europa s-a încheiat

0 139

Uniunea Europeană este angajată într-o luptă pe două fronturi pentru propria ei supravieţuire. Pe cel de Vest, Marea Britanie a votat pentru ieşirea din UE, iar Bruxelles-ul şi Londra depun eforturi pentru a găsi o bază reciproc avantajoasă pentru viitor. În Est, blocul comunitar a admonestat guvernul Poloniei pentru acţiuni pe care le consideră nedemocratice şi ameninţă Polonia cu excluderea din procesul decizional în cadrul UE şi cu tăierea fondurilor europene.

Odată ce a fost dat votul pentru Brexit, confruntarea era inevitabilă. Dar pornirea unei confruntări cu Polonia, cea mai mare ţară din estul Europei, concomitent cu negocierea Brexitului a fost o alegere stranie. Această alegere este cu atât mai bizară dacă avem în vedere că Polonia nu este singură în faţa furiei Bruxelles-ului. Acuzaţiile la adresa Poloniei sunt similare celor formulate împotriva Ungariei, o tendinţă similară manifestându-se la Bruxelles şi împotriva Republicii Cehe, chiar dacă cu aceasta din urmă încă nu s-a ajuns la o confruntare evidentă, exceptând-o pe cea în problema migraţiei. Altfel spus, o putere majoră occidentală se desprinde de UE în acelaşi timp ce UE pare să împingă afară membri ai ei din Est.

Idiosincrasiile democraţiei

La un nivel abstract, se pare că periferia Uniunii Europene se îndepărtează de centru. Iar centrul dezbate discret dacă este un lucru bun. Au existat unele discuţii în statele nucleului central al UE privind crearea ori a unei uniuni separate din care să facă parte Germania, Franţa şi statele Benelux, ori a unui bloc în interiorul actualului bloc. Ideea ar fi fost ca aceste state să nu mai împărtăşească responsabilitatea cu cele care nu sunt pregătite să acţioneze conform opţiunilor sau performanţei nucleului central. Aceasta ar însemna că sudul Europei, cu problemele sale economice, şi estul Europei, cu cultura sa politică distinctă, ar putea să meargă pe propria lor cale.

Dar se pare că este chiar ceea ce UE face acum, deşi se întâmplă într-un mod oarecum imperceptibil. Uniunea Europeană nu este un stat-naţiune, ea funcţionează pe bază de proces. De asemenea, apartenenţa la blocul comunitar vine odată cu condiţii care impun limite asupra a ceea ce ţările pot face pe plan intern. (…) Blocul comunitar doreşte să fie o entitate unificată, însă regulile pe care le creează îl împiedică să acţioneze cu raţiune geopolitică.

Criticile Bruxelles-ului la adresa Poloniei fac referire la un comportament nedemocratic. Guvernul polonez a adoptat anul trecut măsuri pentru a-şi extinde controlul asupra mass-media, iar în prezent se află în dezbatere o legislaţie care ar impune restricţii presei cu capital străin. Însă în epicentrul disputei sunt planurile Poloniei pentru o reformă a sistemului judiciar prin care guvernul ar avea un control sporit asupra judecătorilor Curţii Supreme şi a tribunalelor în general. Contraargumentul guvernului polonez este că a fost ales în mod democratic. El nu ascunde înclinaţia conservatoare a votanţilor săi, dimpotrivă, o evidenţiază. Tot ce face acum, face cu un mandat democratic. Acelaşi lucru poate fi spus în cazul Ungariei şi al Republicii Cehe. Aşadar, cum pot fi aceste ţări nedemocratice? 

(…) La crearea ei, Uniunea Europeană a fost prinsă între două imperative. Unul a fost să păstreze dreptul de a lua decizii la nivel naţional. Celălalt a fost să armonizeze diferitele state membre. Cea mai mare parte a armonizării realizate a fost de natură economică, dar UE a încercat să avanseze şi către uniformizarea deciziei politice. În practică, aceasta a însemnat limitarea deciziilor la nivel naţional astfel încât să se respecte standardele privind ceea ce este acceptabil pentru membrii importanţi.  

Dar ulterior UE a primit membri cu o istorie diferită. A fost în mod particular cazul Poloniei şi al celorlalte state din estul Europei. Polonia de exemplu a fost prima ţară invadată de Germania nazistă şi a trăit orori prin care puţine alte ţări europene au trecut. După ocupaţia germană a urmat cea sovietică. Ţările din estul Europei au trecut printr-o îndelungată noapte sumbră. La fel s-a întâmplat cu Germania de Est, iar politica acestei regiuni poartă cicatricile istoriei.

Acte de nesupunere

Atunci când est-europenii s-au eliberat de Uniunea Sovietică au visat să devină europeni, ceea ce pentru ei a însemnat aderarea la UE şi NATO. Şi-au creat guverne după modelul celor vest-europene. A fost o perioadă în care aceste ţări au căutat o izbăvire şi au crezut că aceasta însemna să-şi lase trecutul în urmă. (…)

Au trecut aproape 30 de ani de la încheierea Războiului Rece. Generaţia care a venit la putere în Estul Europei şi care şi-a condus ţările în UE aproape că s-a dus. Iar noua generaţie venită la putere priveşte către trecut. Nu este mereu un trecut frumos şi nici cel al Germaniei sau al oricărei alte ţări europene nu este aşa. Dar este trecutul lor, iar vremea armonizării obsesive cu Europa a trecut.

Ceea ce este clar în legătură cu Polonia, Ungaria şi Republica Cehă este că populaţia lor a ales să nu se armonizeze Europei, în acelaşi mod şi din aceleaşi motive pentru care Marea Britanie a ales să nu mai rămână în UE. Procesul armonizării se bazează pe o abordare standardizată asupra a ceea ce trebuie să fie ”european”. Aplicată cu rigurozitate – în chestiuni care merg de la clasificarea brânzei, la cum trebuie organizate tribunalele şi până la câţi imigranţi trebuie primiţi – armonizarea a ajuns să submineze suveranitatea naţională şi identitatea naţională.

Date fiind diferendele de opinii normale într-o democraţie, Europa de Est îşi apără dreptul de a respinge ce nu i se potriveşte. Nu trebuie să fim surprinşi când ungurii aleg un guvern care nu poate fi ales în Luxemburg, pentru că istoria Luxemburgului nu este aceeaşi cu cea a Ungariei. Însă pe tărâmul armoniei, un act de discordanţă este o ameninţare la adresa sistemului.

Uniunea Europeană îşi urmează propriul proces, dar încearcă de asemenea să ţină laolaltă ceva ce se destramă. Ea a încercat să împace suveranitatea naţională cu armonizarea, iar acest lucru nu mai funcţionează. Dar nici nu poate să renunţe la armonizare şi să rămână doar cu o zonă de liber schimb, pentru că Europa ar redeveni un continent şi nu un stat în formare. Pe măsură ce situaţia se înrăutăţeşte, ameninţările devin mai stridente, dar sunt doar încercări reflexe de a împiedica periferia să se destrame în toate direcţiile şi să ia şi centrul cu ea.

Dar această periferie (a UE) se desprinde. Indiferent dacă aceste ţări părăsesc UE, sunt împinse afară ori rămân are puţină importanţă. Pentru că experienţele comune ale est-europenilor îi fac să fie unici (…) Iar ceea ce UE nu doreşte este ca Europa să fie doar un continent cu multe naţiuni unice şi nimic altceva.

Aşadar, o Mare Britanie care pleacă şi o Polonie împinsă către exterior nu este o strategie geopolitică stranie. Este pur şi simplu rezultatul unei idei care nu a funcţionat niciodată şi care nu funcţionează.

Leave A Reply

Your email address will not be published.