Vă mai povestesc ceva. Patru ani la rând am slujit în fiecare vineri seară Paraclisul Maicii Domnului în prima mea parohie. Atâta puteam, neavând dascăl la dispoziție, pentru Vecernie. Veneau trei-patru persoane, rar câte șase-șapte.. Am slujit și cu o persoană în spatele meu.. La un moment dat, ce-mi trece prin cap?.. „Mă’, eu bat drumul degeaba până aici”, că făceam douăzeci și cinci de kilometri până la biserică (plus aceeași distanță ca să mă întorc acasă..). Și am renunțat.
Știți ce s-a întâmplat apoi? Nimic spectaculos, fiindcă așa cum nu observa nimeni că slujeam vineri seară, tot la fel n-a observat nimeni că nu mai slujeam! Dar ÎN FIECARE VINERI, LA ORA OPTSPREZECE SEARA, când înainte slujeam Paraclisul, mă lua jalea și de multe ori îmi ascundeam lacrimile.. Parcă auzeam în adâncul inimii mustrarea blândă a Maicii Domnului: „ȘI TU M-AI PĂRĂSIT, PĂRINTE SORIN”?..
Da, oricât de puțini ar fi credincioșii în biserici, noi preoții trebuie să fim acolo, la datorie.. Apoi, cine știe, într-o bună zi, Domnul va „preface întristarea noastră în bucurie”..
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Preotul Sorin Croitoru din diaspora (Mantova – Italia)
