„Cumpătarea este o virtute de mare valoare morală. Ea este o abţinere nu de la cel interzise, ci de la cele permise, făcându-se deci în scopul îndreptării… Cumpătarea este un ghid de îndreptare, alcătuit spre eliberarea de patimile care au robit trupul, spre liniştirea instinctelor şi a impulsurilor păcătoase, spre curăţirea minţii şi liniştea inimii… Cumpătarea nu înseamnă a nu mai mânca nimic, deoarece aceasta ar duce la o violentă distrugere a vieţii; ea înseamnă abţinerea treptată, făcută în scopul potolirii patimilor trupeşti, a dobândirii evlaviei şi a înţelegerii idealurilor celor mai înalte”
Sfântul Nectarie de la Eghina
Sfântul Nectarie de la Eghina este unul dintre cei mai iubiți sfinți ai Ortodoxiei contemporane, venerat pentru viața sa sfântă, smerenia profundă și nenumăratele minuni săvârșite înainte și după trecerea sa la cele veșnice. Deși a trăit în vremuri moderne, viața sa amintește de marii părinți ai pustiei și ai Bisericii primare, datorită credinței sale neclintite și iubirii față de oameni.
Tinerețea și chemarea către Dumnezeu
Anastasios Kephalas, numele de botez al Sfântului Nectarie, s-a născut în 1846 în Silivria, un mic oraș din Tracia, care atunci făcea parte din Imperiul Otoman (astăzi Turcia). Provenea dintr-o familie modestă, iar părinții săi, oameni credincioși, i-au insuflat dragostea față de Dumnezeu.
Dornic de învățătură, Anastasios s-a mutat la Constantinopol, unde a lucrat pentru a se întreține și a putea studia. În această perioadă a fost profund marcat de frumusețea slujbelor ortodoxe și de viețile sfinților. Chemarea către viața monahală l-a îndemnat să intre în mănăstire, unde a devenit călugăr, luând numele de Lazăr, iar mai târziu a fost hirotonit diacon, sub numele de Nectarie.
Cautati dragostea. Cereti in fiecare zi de la Dumnezeu dragostea. Impreuna cu dragostea vine tot binele si vin toate virtutile. Iubiti, ca si voi sa fiti iubiti de ceilalti. Dati-I lui Dumnezeu toata inima voastra, ca sa ramaneti in dragoste. « Cel ce ramane In iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el » ( I Ioan 4.16).
Ascensiunea și încercările în viața bisericească
După ce a studiat teologia la Atena, Sfântul Nectarie a fost numit episcop al Pentapolei, o eparhie istorică din Egipt, sub jurisdicția Patriarhiei Alexandriei. Aici, în slujba Patriarhului Sofronie al Alexandriei, Sfântul s-a remarcat prin predici pline de har și prin viața sa curată.
Cu toate acestea, viața sa a fost umbrită de invidia și calomniile unor clerici din jurul Patriarhului, care l-au acuzat pe nedrept. Fără o judecată dreaptă, Sfântul Nectarie a fost îndepărtat din funcție și s-a întors în Grecia, unde a început o perioadă de mari încercări.
Preotul sfânt odihnește inimile credincioșilor, aduce pace conștiinței lor, se face pildă și model al vieții creștinești și întruchipează icoana vie și perceptibilă a cultului creștin.
Viața la Eghina și răbdarea în fața suferințelor
În Grecia, Sfântul Nectarie a slujit ca predicator și director al unei școli teologice din Atena. În ciuda durerilor provocate de nedreptățile suferite, nu a încetat să-și manifeste smerenia și dragostea față de ceilalți. În 1908, s-a retras la Eghina, o insulă liniștită din apropierea Atenei, unde a înființat o mănăstire de maici dedicată Sfintei Treimi.
Acolo, Sfântul Nectarie a trăit ca un simplu monah, dedicându-se rugăciunii, slujirii și scrierii de lucrări teologice. Însă viața sa ascetică și harul său au început să atragă pelerini din întreaga Grecie, care veneau să-i ceară ajutorul.
Rugăciunea este soarele ochilor nematerialnici ai sufletului. După cum soarele este lumină pentru trup, rugăciunea este lumină pentru suflet
Minunile și vindecările
De-a lungul vieții sale, Sfântul Nectarie a fost cunoscut ca un vindecător și făcător de minuni. Se spune că prin rugăciunile sale, mulți bolnavi s-au vindecat de boli incurabile, inclusiv de cancer. Chiar și după moartea sa, mormântul său de la Mănăstirea din Eghina a devenit un loc de pelerinaj, unde au fost raportate nenumărate minuni.
Multe dintre aceste vindecări au fost documentate, iar Sfântul este cunoscut în mod special pentru ajutorul dat celor care suferă de boli grave sau pentru cei care se confruntă cu situații dificile în viață.
Ploaie din belșug
Întâmplându-se, într-un an, a fi mare secetă în Eghina, oamenii au venit la Sfântul Nectarie cu lacrimi, cerându-i să mijlocească, prin rugăciunile sale, iertarea poporului și milostivirea lui Dumnezeu.
Sfântul n-a așteptat să fie chemat de două ori. Intrând împreună cu maicile în biserica închinată Sfântului Dionisie, a început a sluji Sfânta Liturghie, în timpul căreia s-a rugat neîncetat ca Domnul să aibă milă de insulă.
Nici nu se terminase încă Sfânta Liturghie, când o ploaie îmbelșugată a început să se reverse din cer, spre folosul întregii făpturi, spre slava lui Dumnezeu, Cel „minunat întru sfinții Săi“.
Iubirea este legătura societății și înfrățirea întregii omeniri. Este baza fericirii și a bunăstării oamenillor și temelia tuturor virtuților. Este scara care îl ridică pe om la desăvârșire și-l arată cu adevărat chip și asemănare a lui Dumnezeu.”
„Nu adunați provizii!“
În anii vitregi ai primului război mondial, maicile de la mănăstirea din Eghina, înfricoșate de perspectivele sumbre ce se întrezăreau în privința hranei zilnice, au vrut să pună deoparte, în hambare, cantități mai mari de grâu, ca să le ajungă pentru o mai lungă perioadă de timp, mai bine zis, pentru cât prevedeau dânsele că avea să țină războiul.
Sfântul, aflând de intenția lor, le-a chemat și le-a spus îndată, cu tărie:
– Să nu faceți asta! Să nu adunați nici un fel de provizii! Iar dacă totuși stăruiți să adunați, să știți că nu vă veți putea hrăni din acel grâu; el va fi insuficient, iar voi veți flămânzi. Vă sfătuiesc să nu adunați defel grâu în plus și nici un fel de alte provizii!
Maicile au ascultat sfatul părintelui lor, care voia să le învețe a-și lăsa întreaga viață în seama purtării de grijă a lui Dumnezeu. Așadar, în hambar n-a rămas decât o cantitate mică de grâu, cea care făcea față, de obicei, cerințelor mănăstirii.
Dar, minune, din acea cantitate neînsemnată de grâu ele s-au hrănit pe toată perioada războiului, și nu numai ele, ci toți oaspeții care poposeau la mănăstire! Profund impresionate, monahiile au dat slavă lui Dumnezeu, Care le hrănise în chip minunat, datorită rugăciunilor cuviosului Său, Nectarie.
Cei care nu cred în minuni, neagă faptul că Dumnezeu se poate descoperi lumii, fiindcă minunea nu este altceva decât revelația lui Dumnezeu în lume.
Sfântul Nectarie, mare tămăduitor
O fetiță de șapte ani din satul Halasmeni, care de mult timp avea febră mare, a fost adusă de părinții ei la Sfântul Nectarie și a fost vindecată. O altă tânără care înnebunise din cauza unor farmece, venind la Sfântul Nectarie și spovedindu-se, s-a vindecat, după ce Cuviosul i-a citit câteva rugăciuni pentru însănătoșire.
O femeie care avea mari dureri de cap și care nu putea fi vindecată de doctori, venind la Sfântul Nectarie, a fost tămăduită.
Altă dată, a venit la Sfântul Nectarie un om care de multă vreme era lunatic. După ce Sfântul Nectarie i-a citit rugăciunile de exorcizare, bolnavul s-a vindecat imediat și s-a întors acasă sănătos, slăvind pe Dumnezeu.
Astfel, s-a dus pretudindeni vestea despre harul Sfântului Nectarie, făcător de minuni încă din timpul vieții sale pământești.
Cumpătarea este o virtute de mare valoare morală. Ea este o abţinere nu de la cel interzise, ci de la cele permise, făcându-se deci în scopul îndreptării… Cumpătarea este un ghid de îndreptare, alcătuit spre eliberarea de patimile care au robit trupul, spre liniştirea instinctelor şi a impulsurilor păcătoase, spre curăţirea minţii şi liniştea inimii… Cumpătarea nu înseamnă a nu mai mânca nimic, deoarece aceasta ar duce la o violentă distrugere a vieţii; ea înseamnă abţinerea treptată, făcută în scopul potolirii patimilor trupeşti, a dobândirii evlaviei şi a înţelegerii idealurilor celor mai înalte.
Adormirea și canonizarea
Sfântul Nectarie a trecut la cele veșnice pe 8 noiembrie 1920, la Atena, după o suferință cauzată de cancer. Smerenia sa a fost evidentă chiar și în ultimele clipe, când a suportat cu răbdare durerea, oferind un exemplu de credință și nădejde.
În 1961, Sfântul Nectarie a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, iar ziua sa de pomenire este sărbătorită pe 9 noiembrie. El este unul dintre cei mai iubiți sfinți ai Ortodoxiei, fiind cunoscut ca „vindecătorul grabnic ajutător”.
„Încredinţaţi-vă lui Dumnezeu cel bun, cel tare, cel viu şi El vă va povăţui la odihnă. După încercări urmează bucuria duhovnicească. Domnul ia aminte la cei ce rabdă încercările şi întristările pentru dragostea Sa. Aşadar, nu vă împuţinaţi cu sufletul şi nu vă temeţi!”
Moștenirea Sfântului Nectarie
Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi şi ucenici, o frumoasă mânăstire de călugăriţe în insula Eghina din apropiere, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mânăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc.
Astăzi, mănăstirea din Eghina atrage mii de pelerini anual, iar moaștele Sfântului emană un miros de mir, un semn al sfințeniei sale. Rugăciunile adresate lui aduc mângâiere și alinare celor care îl cheamă cu credință. Viața Sfântului Nectarie este o lecție de smerenie, răbdare și credință, demonstrând că harul lui Dumnezeu poate lucra prin cei care își dedică viața slujirii aproapelui.
Sfântul Nectarie rămâne un model pentru credincioși, fiind dovada vie că sfințenia poate fi atinsă chiar și în vremurile moderne.
Necredinciosul este cel mai nefericit dintre oameni, deoarece este lipsit de cel mai important bun pământesc, care este credinţa, singura cale către adevăr şi fericire. Necredinciosul este nefericit deoarece este lipsit de speranţă, care ne este unicul sprijin de-a lungul întregii noastre vieţi; el este lipsit de iubirea oamenilor, singura alinare a inimii întristate; el este lipsit de frumuseţea divină, de chipul dumnezeiesc al Creatorului, pe care doar credinţa îl descoperă în inima noastră. Necredinciosul recunoaşte ca unic principiu doar materia, reduce adevărata fericire a omului la cercul strâmt al plăcerilor trecătoare şi îşi orientează toate străduinţele numai spre aflarea acestora.
