Atitudinea contează
Înainte să plec în Turul României cât și în timpul acestor două luni de zile am avut de-a face cu acest cuvânt: ATITUDINE. Atitudinea mea față de acest proiect, atitudinea altora (pro sau contra) față de același proiect și îngurgitarea reacțiilor lor. Pot pleca de la premisa atitudinii familiei mele, pe care au avut-o în momentul în care le-am expus dorința de a pleca într-o călătorie de 2-3 luni…evident mi-au zis ca nu mă conformez unui standard de normalitate, mama insista sa fac bine să fiu realistă și să mă focalizez pe cariera profesională, prietenii apropiați începeau ușor să aibă o atitudine reticientă față de mine, să mă critice pentru ceea ce vreau să fac, alții nu mă credeau în stare că vreau să mă pun „pe doua roți” și să plec de una singură.
După ce am auzit în stânga și-n dreapta „ba că am luat-o razna, ba că ar fi interesant”… m-am pus și am scris proiectul. Am scris un proiect, așa cum am știut eu, am încercat să cer sfaturi, dar lumea era ocupat; astfel am decis să scriu exact așa cum simt, iar dacă cineva va rezona cu ceea ce scriu, poate va și dona o suma de bani (cât va considera de cuviință) sau vor face recomandări. Proiectul l-am gândit la rece, am estimat mâncarea, cazarea, bicicleta, reparații bicicletă și ceva echipament (genți/coburi față, cele de pe spate le-am cumpărat cu ceva timp înainte, geanta ghidon, izopren, cort). După două zile lucrătoare, în care au ajuns 40 de e-mail-uri la diferite firme și companii din Cluj-Napoca, am primit un răspuns pozitiv de la firma de panificație PANEMAR, căreia țin să-i mulțumesc și pe această cale (îți vine să crezi că ei au răspuns și alte firme care învârt bani cu nemiluita nu au dat niciun semn?!…mă rog, nu-i judec, doar zic). După mai bine de 70 de e-mail-uri trimise într-o săptămână, aproape că nu mi-a mai răspuns nimeni pozitiv, iar cei care au răspuns: „Foarte frumoasă inițiativa dvs., dar nu mai avem buget pentru sponsorizare” , vorbesc aici de companii mari, îndeosebi cele de IT.
Federația de ciclism din Romania nu are bani pentru sponsorizare (dar poate, poți să mă recomanzi firmelor care sponsorizează și alți cicliști… totuși au fost drăguți să își arate interesul pentru promovare, fapt care nu s-a mai concretizat, aici eu fiind cea vinovată, pentru că nu i-am mai contactat). Alte firme/magazine de biciclete mi-au dat ignor total, inclusiv asociații locale precum „Clujul pedalează” (și-au oferit suportul din punct de vedere al reclamei, dar nici pe ei nu am reușit să-i mai contactez), precum și „Clubul de cicloturism Napoca” (ignor total) nu mi-au sărit în ajutor. Nu vreau să împroșc în ei cu reproșuri, însă am dovezile e-mail-urilor pe care le-am trimis și nu am primit nimic înapoi sau cei care mi-au răspuns, ceea ce mi-au răspuns…
Cu alte cuvinte, atitudinea contează! Timpul trecea, bicicleta nu o aveam (ce era cel mai important) iar eu nu mai aveam răbdare să aștept, astfel am pus mâna pe telefon și am sunat la KTM Sibiu (fusesem cu 1-2 luni înainte pe la ei să mă interesez de o bicicleta de tură, special pentru ce voiam eu), le-am zis ce vreau, ei mi-au zis că am nevoie de proiect, în 2 minute le-am trimis proiectul și i-am întrebat în cât timp pot avea un răspuns? (am avut o atitudine ceva mai categorică, mai fermă și sinceră, decât să aștept x zile până se trezește cineva să îmi răspundă la e-mail). Dupa 4 zile am avut răspunsul lor pozitiv, astfel am primit bicicleta KTM Life One ca și sponsorizare pe toată durata proiectului. Am învățat de aici că, atunci când ai nevoie de ceva urgent (eu depindeam de acest mijloc de transport) e foarte important să fii ceva mai categoric decât în e-mail-uri, suni și ceri!
Tot același tip de atitudine, ceva mai convingătoare am folosit-o și la Mănăstirea Adam, pe tărâm moldovenesc (între Bârlad și Galați).
Călătoream cu George din București (ne-am întâlnit in Munții Bicaz, mai exact in Comuna Buhalnița), el era in concediu și a fost de-a acord să vină pe urmele mele, așa că am călătorit împreună 5 zile.
După o noapte în care nu prea am dormit, am campat la cort, destul de aproape de drumul principal…era o pădurice, și izvor cu apă de băut, pe care l-am folosit și pentru spălarea hainelor, căutam un loc de cazare în care odihna să primeze, astfel am văzut o Mănăstire (pe harta mea) în drumul nostru. Îi propun lui George să campăm acolo, acceptă. De la drumul principal lumea ne tot zicea că mai avem de parcurs circa 4-7 km, dar țin să vă spun că am urcat și coborât dealuri cum nu mai văzusem în viața mea, care mi s-au părut infinite (mă întreb și acum, cum trec localnicii cu căruțele pe acolo?). Într-un final, ajungem la Mănăstire Îi spun lui George: „Lasă că merg eu să vorbesc: Bună seara, numele meu este Diana și împreună cu George venim de departe, am străbătut peste 100 km cu bicicletele azi și avem rugămintea sa ne lăsați să ne întindem corturile în curtea mănăstirii, trebuie să ne lăsați, nu mai avem unde să mergem la ora asta!…apare și George…știți maică, ea face turul României, eu sunt cu ea așa…”…Măicuța s-a uitat lung la mine și a pornit în căutarea maicii starețe, care putea să ne ofere verdictul…după câteva minute, apare maica și ne întreabă: „Sunteti soț și soție? Noi, în cor, NUUU. Vă rog să veniți cu mine, veți fi cazați în camerele de oaspeți, sunt singurele libere”. George nimerește fix în camera preasfințitului sau preaînaltului (ca sa vezi domnie). Colac peste pupăză primim și cină, iar a doua zi dimineața suntem așteptați și la micul-dejun. Nu am fost deloc uimită, deoarece mi se părea atât de firesc să te primească în acest fel, cu toate că eu nu am mai fost niciodată la mănăstire, să bat la ușa lor și să cer campare, nu cazare. Primirea nu știu dacă s-a datorat disperării care se vedea pe fața mea în momentul în care am cerut loc de campare, felului în care am prezentat dorința de campare sau pentru că în zona Moldovei, dacă te duci la Mănăstire te primesc cu orice preț, comparativ cu zona Ardealului (deși, ardeleancă fiind, poate nu ar trebui să spun asta, dar e o realitate pe care am trăit-o).
Nu vreau să generalizez, și sper din suflet să nu fie în toată zona Ardealului așa, însă în prima mea zi de călătorie, 4 Iulie, după ce am luat prânzul pe marginea drumului, apare un nene, 50+ , francez de origine, ciclist și el, cu destinația Oradea, la fel ca mine. Mergem împreună, seara ne ajunge din urmă. Jean Michel îmi propune să ne cazăm la Mănăstirea Octavian Goga, din Ciucea. Eu sceptică fiind, zic un DA, mai cu jumătate de gură, dar accept (dacă omul s-a mai cazat pe la Mănăstiri, merg pe mâna lui, știe omul ce zice). Ajungem la Mănăstire (hămălim ca să nu zic push-bike la biciclete pe dealul care duce înspre Mănăstire), eu româncă fiind încep să vorbesc cu Măicuța care-mi iese în cale „Bună seara, numele meu este Diana, fac înconjurul țării cu bicicleta, iar el este Jean și vine tocmai din Franța; ne-am întâlnit pe drum, avem aceeași destinație… și avem rugămintea la dvs. dacă puteți să ne recomandați un loc în zona Mănăstirii, este mai puțin riscant pentru noi…dorim doar să campăm…poate aveți un loc, așa mai drept…unde putem să ne întindem corturile!?” Am cerut loc de cort, da, nu să fim cazați în chilie!!! Femeia, mi-a zis să așteptăm până merge s-o întrebe pe Maica stareță (ce și cum).
No bine, așteptăm câteva minute…revine și ne spune că nu se poate! Sunt camere de supraveghere, proceduri…bla, bla-uri și ne arată un loc (drăguț), peste drumul principal, peste calea ferată, o poieniță, doar că, nouă ne era destul de greu să ne transportăm acolo bicicletele tocmai peste calea ferată. Jean Michel, nu se lasă și întreabă: Room? Măicuța nu înțelegea, uimită mă privea și întreabă: Ce zice? Îi traduc (mai lung), că Jean Michel, întreabă dacă nu cumva aveți o cameră goală pentru cazare, deoarece el a mai dormit și în alte Mănăstiri, iar măicuța (nici nu am terminat bine de tradus), sare peste mine NUUUUUU…noi nu avem locuri, nu putem să vă primim (îmi pare rău că nu am înregistrat)…și când vin rudele la noi, în vizită, trebuie să ne mutăm prin alte camere, să facem loc… Îi spun lui Jean Michel, că putem să ne punem corturile acolo unde ne-a arătat doamna și dăm să plecăm… (măcar am intrat și am văzut interiorul Mănăstirii, care, evident era închisă și a trebuit să cer voie și pentru asta să ni se deschidă). (https://diahener.wordpress.com/ )
Sincer, vă spun m-a cuprins un sentiment de rușine față de Jean Michel, primind acest refuz din partea conducerii Mănăstirii, ospitalitatea românească față de străini, față de oameni în general până la urmă. Am cerut un petec de pământ, unde să ne așezăm corturile (fiecare pe al lui) nimic mai mult! Nu am cerut aur, nu mâncare, nu apă…și tot am fost refuzați, ba chiar alungați (aș putea spune)… Am rămas cu această întrebare: Oare nu în astfel de momente ar trebui Biserica, Mănăstirea, Casa Domnului să își deschidă ușile față de tine…de mine, de mine călătorul, de toți cei care cer un loc sfânt (sigur) să își pună capul jos pentru o noapte? Când dăm dovadă de umanitate…nu (și) în astfel de momente…mai ales în astfel de momente? Am rămas cu un gust foarte amar după acel refuz…
M-am adunat repede și am găsit o pensiune la ieșire din Ciucea, ne-am cazat, am mâncat acolo…și a fost foarte bine. A doua zi, la ora 8 trecut, pornim spre Oradea…pe drum ne oprim să mâncăm sus pe Piatra Craiului, ne pozăm și îndată am fost în Oradea (la vale curge mai ușor bicicleta :)) ).
Diferența și totodată paralela atitudinii măicuțelor de la cele două Mănăstiri, pe care am surprins-o în felul descris mai sus, nu pot să nu o menționez după ce am făcut acest Tur al României pe bicicletă. Am fost complet marcată de aceste două situații. Cum se poate ca, în aceasta țară, la o distanță de 500 km să fie atât de diferită abordarea? Nu mă refer la alte țări, alte culturi, vorbesc despre aceeași țară, mănăstiri, unde toată lumea care ajunge acolo se roagă către același Dumnezeu, unde toți împărtășesc aceleași reguli și dogme… cum de într-un loc precum „Casa Domnului” să fie deschisă pentru tine ca și călător, iar alta să te alunge? Țin să precizez că este experiența mea individuală și prin urmare nu poate fi generalizată.
Diana Hener