Bancul – mică discuţie

0 204

Într-o lume distrusă de o guvernare nepregătită, neavenită, nedorită, searbădă şi şleampătă – ca şi celelalte guvernări de după anul1989 – într-o lume în care şansa nu exista decât pentru unii ( vezi şi guvernările de până în ziua de astăzi – 10.06.2017 ) şi nu puteai rezista decât prin minciună, falsitate şi urâţenie, o mână de oameni au înţeles să aleagă poteca drumului lor prin glumă şi înşelătoare hohote de râs.

Acestor oameni stigmatizaţi întotdeauna cu pecetea răzbunării inutile, imediate şi violente li s-a spus, aproape în totalitate – poporul român. Acestuia i-au fost atribuite cununile de foc ale unui IISUS, trimis de Dumnezeu să ne limpezească nouă cărarea.

Sărmani, dar demni, cu sufletul răsfirat în oglindă am suportat, cu toţii, cazna zecilor de ani, privind uşa care speram că se va deschide şi pentru noi. Nu au deschis-o alţii, am făcut-o noi.

Oamenii aceştia, care-au creat povestea suntem noi, cei trăitori, pe-acest tărâm bucurat de nefericire şi frumuseţe. Am încercat cu toţii să spargem barierele şi să dăm glas adevărului cu puterea credinţei noastre şi a spiritului nostru doritor de dreptate.

Unul dintre elementele creatoare de fuziune, de apropiere, bucurie şi senin a fost bancul, această glumă transformată într-un bici, această trăire care ne-a fost dată de inferiorii noştri, guvernanţi oricând peste ţară şi sentimente.
Am reuşit prin puterea cuvântului nostru transformat în banc să supravieţuim.

A reuşi tot timpul este o performanţă. A putea să tăcem înfăşurând tăcerea în râsu-plâsu unui banc este o altă performanţă.

Iubesc bancul, dar dramele lui, care nu-mi sunt în totalitate străine, nu le iubesc, pentru că implică oameni care nu ne sunt străini, indiferent ce dialect ar vorbi.

A delimita bancul de dramă nu este decât iluzoria senzaţie de saţietate a vreunui tip care se sparge de râs în faţa unui clovn, neînţelegându-i parcurgerea.

Suntem încătuşaţi de jigodiile noastre guvernante atât de cei dinapoi cât şi de ceilalţi ce sunt şi vor tot veni, sucombând zilnic cu bancurile noastre în faţa iremediabilei tristeţi pe care ei o oferă atât trecutului nefericit şi prezentului incert dar şi viitorului nesănătos pe care ne lasă să-l întrezărim.

Bancul, încă ne lasă să visăm, să sperăm, este o altă trăire o altă dimensiune a unor momente pe care le vrem uitate, împrăştiindu-le nenorocul cu potenţa dragostei şi-a curăţeniei noastre.

Suntem oameni şi folosim bancul ca o altă expresie a conduitei noastre – cea în care ne apucăm să râdem şi de noi şi de ceilalţi. Suntem trişti şi ne batem joc cu zâmbetul pe buze, pentru că aşa mai putem. Cu grimase. Cât om mai putea?!… Mult. Mult am putut şi mai putem încă.

Ce bine ar fi, ca într-o zi să poţi spune: -Dispari bancule din povestea mea şi lasă doar timpul să-ţi discearnă nefericirea. Nu mai am nevoie de tine, banc! Sunt fericit. Atâta de fericit. Lumea a ajuns la normalitate. Eşti desuet bancule şi asta te întristează, pentru că nu te mai vreau. Totul este atât de frumos, de strălucitor, de curat, de sincer.
-Pentru cât timp? întrebi. – Nu ştiu!? O zi !? O oră !?…

Ştiu, lasă-mă, m-am trezit, ştiu. O zi e prea mult, o oră la fel. Tot timpul e prea mult fără tine bancule. Haide bancule, am o oră liberă, te-aştept acolo pe băncuţa noastră să mai îmi spui o dată povestea ta. Poate n-am înţeles-o bine…

(Dan Minoiu)

Leave A Reply

Your email address will not be published.