Sunt permise râsul și veselia în creștinism?
După un plâns de pocăință urmează ÎNTODEAUNA zâmbet de bucurie. De aici rezultă că zâmbetul este mai mare decât plânsul și că bucuria urmează întristării. A zis-o și Domnul în metaforă: „(..)Iar voi veți plânge și vă veți tângui, DAR ÎNTRISTAREA VOASTRĂ SE VA PREFACE ÎN BUCURIE(..)”.
De aceea mulți Cuvioși au fost cunoscuți de fiii duhovnicești ca fiind oameni glumeți. Ei, săracii, au depășit perioada plânsului, a curățirii de patimi, și se aflau în perioada iluminării, a bucuriei Harului înveselitor al Duhului Sfânt! Îmi amintesc glumele Sfântului Paisie Aghioritul, de care sunt pline cărțile despre viața lui, sau de zâmbetul hâtru al Părintelui Arsenie Papacioc.. Îmi amintesc hohotele de râs pe care le stârneau în pelerini „șotiile” Părintelui Ilie Cleopa de la Sihăstria, hohote din care m-am împărtășit din plin și eu, la vremea adolescenței, fiind un „abonat” al Sihăstriei.. Îmi amintesc glumele Părintelui stareț Ilarion de la Mânăstirea Feredeu-Arad..
„Dreptul” a plâns, iar acum zâmbește. Păcătosul râde, dar de plâns nu va scăpa..
Dumnezeu să vă binecuvânteze cu darul lacrimilor de pocăință, ca să îl meritați apoi pe cel al veseliei și al păcii!
Preotul Sorin Croitoru, Mantova (Italia)