Noi Construim Catedrala, după modelul german!
O istorioară pentru cei care preferă piatra şi spaţiile foarte mari
„Vrem o ţară ca afară!” a fost sloganul des auzit în ultimii 26 de ani ai istoriei ţării noastre. Visând la o ţară… ca Germania, românii şi-au ales chiar președinte un etnic german şi toate bunicuțele au învățat să-i pronunțe corect numele, de dragul „lucrului bine făcut”.
Dacă suntem așa de fascinați de modelul german al bunăstării, ce-ar fi să învăţăm de la germani cum se construieşte o Catedrală? Aş vrea să vă spun aici povestea construcției celei mai frumoase biserici din Dresda: Frauenkirche, simbolul de necontestat şi mândria unuia dintre cele mai frumoase orașe ale Germaniei. Frauenkirche este o biserică mare, terminată în 2005, care a costat 182.6 milioane Euro (calculați cu precizie germană), iar 38% au fost fonduri de la buget. Deși nu e sediu de episcopie, chiar localnicii o numesc cu mândrie „catedrală”.
Orașul Dresda este capitala landului Saxonia (de aici vine denumirea de „saşi” pe care l-au primit etnicii germani din ţara noastră, asta însemnând că avem deja ceva în comun). Dresda este supranumită „Florența de pe Elba” datorită mulțimii de monumente culturale (palate, muzee şi biserici… mari şi multe). În 1945, înfrângerea Germaniei a adus şi furia bombardamentelor aliaților asupra multor orașe germane, iar Dresda a fost unul dintre orașele cele mai afectate: 650.000 bombe au pustiit orașul şi toată frumusețea arhitectonică, adunată în sute de ani, a fost redusă la mormane de ruine înnegrite de fum. Tot ce poți vizita astăzi în minunatul centru istoric al orașului este o reconstrucție. Pentru că Dresda a fost parte a Germaniei comuniste după cel de-al doilea Război mondial, reconstrucțiile au vizat cu precădere monumentele „civile”, statul comunist ateu nu permitea reconstrucția bisericilor.
În anul căderii regimurilor comuniste în Europa, 1989 – avem din nou ceva în comun – mii de oameni au ieșit în stradă la Dresda strigând „Noi suntem Poporul” şi „Libertate”… dar, cu Dumnezeu, căci locul revoluției lor a fost Catedrala Catolică a orașului. Așa cum la Timișoara în 1989, mii de tineri, educați de statul comunist fără Dumnezeu, au știut să spună în cor „Tatăl Nostru” şi nu au recitat idei marxiste învățate obligatoriu la şcoală.
(1989 – Revoluția la Dresda, în Catedrala Sfintei Treimi)
Anul reunificării Germaniei, 1990, când partea estică, fostă comunistă, venea cu un mare handicap economic, sigur nu era momentul propice pentru construcția de biserici. Altele erau prioritățile. Ca şi cum astăzi Basarabia s-ar uni cu România şi singura grijă la… Tighina, spre exemplu, ar fi construcția unei foarte scumpe catedrale. Totuși, la Dresda, după 1990, toate bisericile monumente istorice ale orașului au fost reconstruite, cu sute de milioane de Euro. Au mers împreună cu construcțiile de biserici, palate, autostrăzi, spitale, şcoli, infrastructură etc. Nu s-au exclus unele pe altele, iar Dresda este astăzi un oraș exemplar.
Dintre zecile de biserici mari ale Dresdei, reconstruite cu sume imense, biserica Frauenkirche m-a impresionat în mod deosebit. Am intrat în această biserică mai mult pentru a căuta adăpost de vântul rece de februarie, dar priveliștea neașteptată care se deschide ca un trandafir în plină vară, m-a lăsat fără cuvinte. Daca veți căuta imagini pe internet, veți înțelege ce scriu. M-am așezat privind îndelung la cupola imensă, pictată cu sfinți, altarul bogat ornamentat, arhitectura deosebită, lumina minunată… Crezând că știu să fac deosebire între biserici, mi-am zis: trebuie să fie o biserică catolică (sfinți pe cupolă, numele înseamnă „biserica Maicii Domnului”, eram sigură c-am repartizat-o corect); dar, alte detalii m-au lămurit: Frauenkirche este o biserică luterană (confesiunea președintelui ţării noastre), iar în bisericile protestante la loc de cinste stă
„super simplitatea” şi „mega cumpătarea” când e vorba de ziduri, înțelegeți astfel mirarea mea. În biserică erau vreo 100 de persoane, turiști ca şi mine, dar se pare că am fost singura interesată să vizionez filmul de prezentare al bisericii. Am plătit biletul, am coborât într-o sală polivalentă cu vreo 100 de locuri, unde un angajat al bisericii a pornit filmul, văzându-şi apoi de alte activități. Am avut, deci, statutul „privilegiat” de a fi singurul spectator… așa că am privit, în liniște, mai mult cu sufletul, decât cu ochii, un filmuleț de vreo 30 min!
Așa am ajuns să aflu istoria reconstrucției bisericii Frauenkirche din Dresda. Din capul locului, trebuie să precizez, că e o poveste pentru cei care preferă piatra şi spaţiile foarte mari! Căci este descrisă în ghidurile locale drept „biserica cu cea mai mare cupolă din piatra de la nord de Alpi”, iar întreaga construcție are aproximativ 1 milion de pietre!
Nu fac un îndemn la ecumenism, aş vrea să vedeți în această istorioară doar puterea exemplului şi ce pot face oamenii când își propun să construiască ceva!
13 februarie 1990: se împlineau 45 de ani de la bombardarea Dresdei, 45 de ani de când în piața centrală a orașului zăcea un morman de pietre înnegrite: fosta biserică Frauenkirche, construită în 1743, la a cărei orgă cântase Johann Sebastian Bach. Multe clădiri s-au reconstruit, dar pentru biserică n-a fost „voință politică” în statul comunist ateu. Au luat atunci inițiativa un grup de cetățeni, 14 la număr. Fotografii de atunci arată această întâlnire, într-o sufragerie mobilată simplu, ca pe vremea comunismului. Lor li s-au adăugat ulterior şi alte persoane: simpli cetățeni, dar şi importante personalități ale orașului (muzicieni, artiști, arhitecți, medici, doar un pastor printre ei). A fost o inițiativă cetățeneasca prin care 22 persoane au semnat un manifest care a făcut apoi înconjurul lumii: „Strigăt de la Dresda” (Ruf aus Dresden). Acest manifest a fost adresat lumii întregi şi în special ţărilor care au participat în cel de-al doilea război mondial, cerând ajutor pentru reconstrucția bisericii distruse de bombardamente. Ideea principală, fără să citez, era aceea că bugetul public nu putea susține o astfel de inițiativă, dar ţările care au bombardat Germania şi între timp au prosperat economic, erau chemate la un gest de reconciliere şi de înțelegere a durerii poporului german, trecut şi prin comunism.
Rezultatul acestui manifest a fost neașteptat de bun: s-au înființat fundații de sprijin (prin donații, altfel… e doar vorba în vânt) în SUA, UK, Franța şi Elveția. Toate statele şi-au arătat sprijinul prin discursuri de susținere din partea oamenilor politici, prin acțiuni ale comunităților de artiști şi din partea organizațiilor economice. De neînchipuit în România, nu-i așa? Pe la noi e mai ușor să se arunce cu pietre în ceea ce vor să construiască alții. În muzeul de la subsolul catedralei se află o sculptură care arată foarte frumos implicarea artiștilor germani. Nu îmi amintesc numele sculptorului dar sculptura arată foarte artistic ce pot face oamenii în echipă (cu brațele lor, cu banii lor, cu condeiul, pensula sau cu notele muzicale): distrugere sau reconstrucție. E un îndemn pentru fiecare de a-şi răspunde la întrebarea „de partea cui sunt eu? A celui care distruge sau a celui care construiește?”
În 1993, molozul acela compactat în 48 de ani de ruină şi uitare, a fost îndepărtat şi zeci de arheologi, arhitecți, artizani au contribuit la inventarierea obiectelor care puteau fi refolosite în noua construcție. Întreaga piață şi locații din apropiere au devenit inaccesibile pentru mulți ani, din cauza amplei activități de inventariere. Au fost refolosite 3800 de pietre din construcția originală (de aceea, biserica arată la exterior ca un puzzle, cu pietre înnegrite din loc în loc), 2000 de piese din altarul original au fost încorporate cu mare grijă în reconstrucția migăloasa, iar crucea de pe cupolă, distorsionată de incendiul din 1945 şi găsită în moloz după 48 de ani, își are locul în biserică în semn de aducere aminte. Biserica urmează planul arhitectonic îndrăzneț al arhitectului care o construise cu 250 de ani în urmă. Fiecare pas a fost o provocare, fiecare pas a însemnat multă implicare şi dăruire. Au lucrat la această construcție cu precădere localnici: arhitecți, meșteri, artiști, cu toții animați de sentimentul de mândrie locală şi dragoste pentru ceva ce le dă identitate într-o lume contemporană foarte diversă!
(Catedrala Frauenkirche din Dresda)
Marile proiecte se construiesc cu entuziasm transferat în acțiuni concrete. Unii şi-au concretizat acest entuziasm în lucrul efectiv, alții prin acțiuni de sprijin, prin donații. Iată câteva exemple de implicare internațională, care pot fi oricând transpuse în practică şi în cazul catedralei noastre:
- s-au adunat donații de peste 70 milioane Euro numai din certificate de donator; au fost 3 tipuri de certificat: (1) certificatul standard pentru o suma oarecare, (2) certificatul simbolic „adoptă o piatră„, pentru 300 Euro şi (3) certificatul „adoptă un scaun” pentru 2500 Euro (tot simbolic, căci cei care își au numele trecute discret, în partea de jos a scaunului, nu vor sta poate niciodată acolo, doar au făcut o donație… şi sunt vreo 1600 de locuri);
- instituția bancară care a administrat contul de donații a contribuit cu încă 7 milioane de euro şi a organizat o campanie de strângere de fonduri printre angajații din rețea, adăugând încă 1 milion de euro;
- printr-o altă inițiativă, s-au vândut mii de ceasuri cu imaginea bisericii, care aveau încorporat în ecran o pietricică dintre cele neutilizate în reconstrucție; peste 2,5 milioane de euro s-au adunat astfel;
- crucea aurită de pe cupola centrală a fost oferită de „Poporul britanic şi casa de Windsor”; a fost confecționată de un artizan britanic, fiu al unuia dintre piloții britanici care au bombardat Dresda. Înainte de a fi adusă la Dresda, crucea a fost expusă în marile catedrale ale Regatului Unit, timp de 5 ani, adunând astfel donații generoase pentru reconstrucție;
- în 1998, un artist britanic, Robert H. Lee (fost prizonier de război într-un lagăr de lângă Dresda), a promovat proiectul de reconstrucție printr-o sculptură care a emoționat lumea: „Înger în lacrimi”, o sculptură în lemn care exprimă durerea şi suferința supraviețuitorilor celui de-al doilea război mondial, a reprezentat tributul personal pentru frumusețea distrusă a Dresdei, respectul său pentru poporul german a cărui durere a exprimat-o; britanicul a trăit să vadă şi biserica terminată, iar lucrarea lui se află în muzeu;
38% din banii necesari au fost asigurați din fonduri publice (aprox. 70 milioane Euro, calculați cu bună chibzuință nemțească).
- numele donatorilor sunt înscrise, discret, în ordine alfabetică, fără sume, pe panouri din plastic transparent, care abia se văd pe fundalul de piatră al subsolului bisericii; în 1994 este un singur panou, pentru anii ce urmează sunt 4-5 panouri, semn că mesajul „a prins” şi oamenii au știut ce au de făcut.
Construcția bisericii a durat aproximativ 10 ani şi a fost terminată în 2005, cu un an înainte faţă de termenul stabilit inițial şi încadrându-se în bugetul inițial. Sărbătoarea de sfințire a început în 30 octombrie 2005, a durat 3 zile, au participat 250.000 de oameni. Nu știu cine a fost episcop atunci, cine a administrat bugetul şi dacă s-a administrat eficient, nici nu mă interesează. Mesajul acestei frumoase biserici către toata lumea a fost: „distrusă de păcat, reconstruită prin speranță”.
În 2006, Dresda a sărbătorit 800 de ani de existenţă, iar Frauenkirche a fost bijuteria arhitectonică a orașului. Până în 2012, peste 14 milioane de oameni au vizitat biserica. Pentru că întreținerea anuală şi conservarea ei, costa zeci de milioane de Euro anual, strângerea de donații continuă… fără prea mult cântec, firesc, toată lumea înțelege mersul lucrurilor.
Modelul Dresdei a fost urmat şi de alte orașe germane. Astfel s-a reconstruit în anii post-comunismului: Domul din Frankfurt şi Palatul orașului Potsdam.
Catedrala (Domul) Sf. Ap. Bartolomeu din Frankfurt-am-Main
Câte astfel de poveşti avem noi în istoria noastră? Te întristează, parcă, neputința propriului popor de a se coaliza in momente decisive, pentru cauze înalte. Catedrala din Iași a fost construită în 60 de ani (cu întreruperi şi poticneli)! Modestă şi înghesuita biserică românească de la Ierusalim (în care multe dintre vedetele şi artiștii noștri au călcat şi de care sigur n-au fost impresionați din cauza spaţiilor mici) are o istorie care, din păcate ne reprezintă: a început în 1906 prin inițiativa unui om de cultură ieșean, care, cu mari sacrificii a adunat bani pentru închirierea unei case pentru un paraclis; s-au făcut apoi subscripții publice, s-a pus de câteva ori piatra de temelie, dar după 34 de ani modesta biserică încă nu era gata; războaiele care au urmat au adus şi mai multe piedici, fiindcă abia în 1975 (în plin regim comunist dictatorial în Romania), biserica devine în sfârșit funcțională! Mi-e foarte greu să citesc istoria acestei biserici, pentru că mă uit la cei de acum 100 de ani şi nu-i înțeleg, cum de nu au văzut importanţa acestei cauze, cum de nu s-au coalizat? Este extrem de frustrant să aplicăm mereu exemple de poticneli, amânări, neputințe. Mi-e drag să vorbesc despre biserica de la Ierihon, care e frumoasă ca o zi de primăvară românească, pentru că în jurul ei s-au coalizat românii de la vlădică la opincă, într-o vreme când banii nu erau mulți, noi nu eram așa de umblați prin lume şi nici pietrele hulitorilor nu erau așa de zgrunțuroase. Mă gândesc că avem şi alte exemple pozitive, de pildă rapiditatea cu care s-au construit, în doar câțiva ani, mari catedrale în Transilvania: Alba Iulia, Timișoara, Cluj-Napoca etc.! Era perioada imediat după Marea Unire, când România Mare era condusă de regi de altă credință decât cea ortodoxă, dar care au susținut credința majorității. Sau Ştefan cel Mare: a construit peste 40 de biserici şi mănăstiri, iar construcția minunatei biserici de la Voroneț a durat doar… 3 luni, cu mijloacele de acum 500 de ani.
Ce model urmăm, e numai alegerea noastră! A fiecăruia dintre noi! Înainte de a te uita ce fac alții pentru catedrală sau împotriva construcției ei, fiecare ar face bine să se întrebe ce face el însuși pentru acest proiect al nostru! E ușor să caști gura şi să pleci urechea la tot felul de filmulețe şi texte care lovesc în construcția catedralei, prin voci şi figuri cunoscute în spațiul public. E mai greu să iei inițiativa şi să spui: DA, SUSŢIN CONSTRUCŢIA CATEDRALEI! Si apoi, să transformi în gesturi concrete această hotărâre… după modelul german al lucrului bine făcut! Urmând acest model, mi-ar plăcea să vad implicați în acest proiect artiști, academicieni, oameni deștepți de la uniunile scriitorilor, cântăreților, pictorilor etc., profesioniști din diverse domenii, instituții! Mi-ar plăcea să văd şi semne, chiar „modeste”, de susținere din partea bisericilor surori din Grecia, Rusia, Serbia, Bulgaria şi de la frații noștri români din diaspora! Ca semn de comuniune şi încurajare!
Gânduri bune vă doresc tuturor, întru Domnul nostru Iisus Hristos care S-a răstignit pentru toți oamenii, ca să putem primi în suflete bucuria Învierii!
(Clara Râpan)