Una începe să-şi abordeze constrângerile geografice, cealaltă transformă într-un atu poziţia geografică nefavorabilă.
Previziunea Geopolitical Futures pentru anul 2018 estimează că cele două regiuni cele mai volatile ale lumii vor fi Orientul Mijlociu şi Asia de Est. Nemulţumirea populară în Iran provocată de situaţia economică s-a revărsat în ultima săptămână din decembrie şi a continuat la începutul noului an. S-a ajuns la punctul în care ea ameninţă poziţia celui mai influent actor din regiune în anul 2018. În acelaşi timp, în Asia de Est, în ziua de Anul Nou liderul nord-coreean Kim Jong Un a sugerat o întâlnire urgentă între Coreea de Nord şi Coreea de Sud pentru a discuta despre participarea ţării sale la Jocurile Olimpice de iarnă ce se vor desfăşura la Pyeongchang, în Coreea de Sud. Aceasta a stârnit întrebări serioase dacă nu cumva Coreea de Nord este în sfârşit deschisă unor negocieri privind programul ei nuclear.
Iran
Să începem cu revolta din Iran. Protestele au început pe 28 decembrie în Mashhad, al doilea cel mai populat oraş, aparent ca reacţie la creşterea abruptă a preţurilor la alimente precum ouă şi carne. În realitate, creşterile de preţuri sunt doar o consecinţă a unei insuficienţe temporare a acestor produse, dar pentru oameni a fost picătura care a umplut paharul. O problemă mai profundă este că impresionanta creştere a PIB-ului iranian după încheierea acordului nuclear din 2015 nu a adus prosperitate pentru cetăţeanul iranian de rând. Rata şomajului depăşeşte de mai mult de un an procentul de 12% şi se apropie de nivelul din 2012, când a fost de circa 14%. Inflaţia este în jur de 10% – în pofida promisiunii preşedintelui Hassan Rohani că va fi un procent cu o singură cifră. Sistemul bancar abia se târăşte.
Pentru Iran protestele nu puteau veni într-un moment mai prost. Gruparea Statul Islamic, un inamic serios al Iranului, a fost înfrântă. Regimul Bashar al-Assad, un aliat al Iranului, a fost salvat. Hezbollahul, un satelit al Iranului, se poate întoarce să conducă Libanul în loc să lupte împotriva sunniţilor în Siria. Irakul, care a fost încă din anii ’80 cea mai mare ameninţare geopolitică pentru Iran, este sub controlul Teheranului. Turcia, un potenţial rival, este interesată mai degrabă de o coordonare temporară în vederea gestionări relaţiilor cu kurzii şi cu ruşii decât de blocarea ambiţiilor iraniene. În timp ce Arabia Saudită, ultima putere arabă care stă în cale aspiraţiilor Iranului, se confruntă cu propriile ei probleme economice şi politice. Aşadar, pentru Iran, Orientul Mijlociu este tocmai bun de a fi preluat.(…)
Pe de o parte, geografia este avantajoasă pentru Iran. Este o ţară mai mică decât precursoarele sale imperiale şi chiar şi în ziua de azi se învecinează atât cu Golful Persic şi cu Marea Caspică, precum şi cu subcontinentul indian, Asia Centrală, Caucaz şi cu lumea arabă. Dacă Iranul reuşeşte să obţină acces la Marea Neagră sau la Marea Mediterană, indiferent că ar face-o printr-un stat satelit sau prin cucerire, zona sa de influenţă începe să semene cu cea a Imperiului Persan.
Pe de altă parte, în pofida tuturor avantajelor oferite de geografie, ea este unul din punctele slabe ale Iranului. Iranul este o ţară muntoasă, ceea ce înseamnă că, dacă este unită, un atac terestru împotriva ei este dificil. Dar aceiaşi munţi care ţin invadatorii afară ţin şi Iranul închis în interior. Pentru a-şi putea proiecta puterea în Orientul Mijlociu, de exemplu, Iranul trebuie să poată susţine lanţuri lungi de aprovizionare prin Munţii Zagros sau prin înălţimile la fel de impunătoare ale Caucazului de Sud. Ceea ce reprezintă o provocare atât sub aspectul tehnic cât şi al costurilor financiare şi explică de ce strategia iraniană şi persană s-a concentrat mereu pe crearea unor teritorii satelit ori a unor relaţii strategice cu ţări dispuse să-i sprijine planurile.
Va fi important de urmărit cum vor evolua protestele pentru a vedea dacă ele se coagulează în ceva mai mult decât o descărcare a nemulţumirii populare, dar în situaţia actuală, având în vedere amploarea lor redusă şi că economia iraniană a mers în ultimii ani mult mai prost ca acum, încă nu credem că Republica Islamică este în pericol să se prăbuşească. Protestele sunt importante, dar nu prin prisma a ceea ce ele spun despre stabilitatea ţării. Ele sunt importante mai degrabă pentru că arată cum Iranul se confruntă din nou cu vechi probleme ale tuturor imperiilor persane de odinioară: ambiţiile imperiale ale Iranului îi depăşesc capacităţile.
Pentru Iran este uşor să domine regiunile învecinate dacă ele sunt mult mai slabe decât el. Totuşi, dacă întâmpină rezistenţă, Iranul este forţat să cheltuie bani şi să se supraextindă în încercarea de a ieşi din fortăreaţa sa muntoasă. Asia Centrală şi Orientul Mijlociu se confruntă cu suficiente tulburări astfel încât să creeze o oportunitate pentru Iran, dar aceasta nu este de ajuns pentru ca Iranul să poate duce cucerirea până la capăt. Turcia este puternică, Rusia are grijă să nu piardă ceea ce a câştigat, iar SUA şi Israelul sunt ferme. Protestele din Iran amintesc că Teheranul îşi poate mobiliza resursele în exterior doar atât timp până când îşi poate justifica acţiunea în faţa propriului popor. Costul unui imperiu este prea mare pentru ca Iranul să-l poată plăti; imperiul şi-l poate obţine doar cu un discount. Oportunitatea strategică încă nu este suficient de oportună. Aceasta este lecţia recentelor proteste.
Coreea de Nord
Dacă Iranul începe să-şi abordeze constrângerile geografice, Coreea de Nord este un studiu de caz despre cum o ţară cu o geografie care nu îi oferă avantaje poate transforma acest punct slab într-un atu. Sfidător ca întotdeauna, pe 1 ianuarie Kim Jong-Un a vorbit despre posibilitatea atenuării tensiunilor cu Coreea de Sud în acelaşi discurs în care a ameninţat cu armele nucleare toată partea continentală a SUA. Declaraţia lui Kim poate fi citită în două feluri. Conform primei variante, Coreea de Nord caută o cale de ieşire din ciclul escaladării, dar fără a lăsa impresia că dă înapoi. În a doua variantă, Coreea de Nord ar putea presupune că SUA au jucat la cacealma cu ideea unei lovituri militare şi să încerce astfel să desprindă Coreea de Sud de SUA. A doua interpretare pare mai probabilă.
Dar în această chestiune discuţia nu mai este despre Coreea de Nord – ale cărei ameninţări belicoase şi abordări diplomatice stranii fac parte din comportamentul normal -, ci Coreea de Sud. În cazul Sudului, care ar purta toată povara unui război în peninsulă, este de înţeles că nu doreşte ca SUA să lanseze un atac preventiv asupra programului nuclear nord-coreean. Imperativul Coreei de Sud este să prevină cu orice preţ ca acest lucru să se întâmple. O solicitare în privat a Coreei de Sud către SUA de a nu întreprinde un atac este ceva. Dar este oarecum altceva să facă acelaşi lucru în public, ceea ce Coreea de Sud a făcut-o în mod repetat. Aceasta trădează o neîncredere între Washington şi Seul, iar alianţele se construiesc pe un anumit grad de încredere.
(…) Pe data de 14 decembrie, preşedintele sud-coreean Moon Jae-In a efectuat o vizită în China, iar când a plecat de acolo poziţiile Seulului şi ale Beijingului privind o eventuală acţiune militară preventivă a SUA împotriva Coreei de Nord erau aliniate. Pe 19 decembrie, Moon a sugerat amânarea exerciţiilor militare anuale americano-sud-coreene până după Jocurile Paralimpice din luna martie. Moon a răspuns deja entuziast propunerii lui Kim de a discuta despre trimiterea unei delegaţii nord-coreene la Jocurile Olimpice de iarnă, iar Institutul pentru Strategia Naţională de Securitate, condus de statul sud-coreean, a estimat că Nordul va cere Sudului anularea unor sancţiuni împotriva Phenianului – apreciind totodată că un accept în acest sens al Seulului ”nu poate fi exclus”.
Fireşte că nici SUA nu doresc să atace Coreea de Nord. Washingtonul speră că o combinaţie de sancţiuni şi ameninţări militare impresionante vor forţa Phenianul să se resemneze. Opoziţia publică şi persistentă a Coreei de Sud împotriva unei lovituri militare americane subminează însă partea cea mai importantă a strategiei non-violente a SUA de a determina Coreea de Nord să renunţe la programul de arme nucleare, şi anume credibilitatea ameninţării cu o acţiune militară.
Kim Jong-Un pare că a învăţat dintr-o greşeală făcută de bunicul său. În anul 1950, Kim Ir-Sen a ordonat invadarea Coreei de Sud. Agresiunea, mai ales că a survenit în contextul Războiului Rece, a provocat din partea SUA un răspuns care a luat Coreea de Nord prin surprindere. În zilele noastre, Kim Jong-Un nu are intenţia de a încerca să cucerească prin forţă Coreea de Sud. El încearcă în schimb să câştige timp, mizând că Washingtonul nu va ignora cererile Seulului. Dacă aceasta va funcţiona, atunci SUA vor face singure munca dificilă de a distruge alianţa lor cu Coreea de Sud, fără să fie nevoie ca şi Coreea de Nord să facă prea multe. Obiectivul acesteia din urmă este desprinderea Statelor Unite de Coreea de Sud şi în final ca SUA să-şi retragă trupele din peninsulă.
Dacă aceasta se va întâmpla, marele câştigător ar fi China. Relaţiile dintre Phenian şi Beijing sunt reci, dar ele converg într-o chestiune: la fel ca şi Coreea de Nord, China nu vrea desfăşurări militare americane în Coreea de Sud. Întreaga strategie a Chinei în prezent se bazează pe împingerea lentă şi progresivă a SUA cât mai departe de graniţele chineze, în timp ce se înarmează cu capabilităţi aeriene suficiente pentru a provoca Statelor Unite pierderi semnificative în eventualitatea unui atac. China a fost cel mai vocal susţinător al unui posibil acord ”îngheţ-pentru-îngheţ” – Coreea de Nord să-şi îngheţe programul nuclear în schimbul îngheţării exerciţiilor militare comune ale SUA şi Coreei de Sud. China nu doreşte în mod necesar ca Phenianul să obţină arme nucleare, dar acesta ar fi un preţ mic de plătit dacă el are ca efect o ruptură între SUA şi Coreea de Sud.
Cel mai mare perdant ar fi Japonia. Pierderea Coreei de Sud ar fi o lovitură dată prestigiului american în regiune, dar problemele peninsulei coreene au pentru SUA o importanţă strategică limitată. (SUA pot construi o balanţă de putere în Asia cu sau fără trupe şi forţe aeriene bazate în Coreea de Sud.) Nu acelaşi lucru poate fi spus despre Japonia. (…) Dacă China şi Coreea de Nord pot lucra împreună pentru a face ambiguă loialitatea Coreei de Sud, aceasta ar reprezenta o provocare deosebită pentru interesele japoneze.
Dar încă mai este un drum lung ca aceste scenarii ipotetice să devină realitate. Simpla deschidere a Coreei de Sud faţă de negocierile cu Nordul şi doar dorinţa ei da a amâna exerciţiile militare nu înseamnă că este gata să ceară forţelor SUA să se retragă ori că este capabilă să se descurce singură. (…) Dar Coreea de Nord gândeşte pe termen lung. Coreea de Sud a scos de pe masă, cel puţin pentru moment, opţiunea militară americană, iar Coreea de Nord încearcă să vadă dacă şi cât de mult poate profita de pe urma acestui avantaj.
Iranul şi Coreea de Nord vor fi chestiuni pivotale în Orientul Mijlociu şi în Asia în 2018 şi deja în primele zile ale începutului de an sunt amândouă subiecte de ştiri. În Iran, limitele puterii sale sunt evidente, iar evenimentele din Orientul Mijlociu vor fi dictate în mare măsură de lupta dintre imperativele şi constrângerile Iranului. Concomitent, în Asia de Est, SUA nu par capabile să obţină rezultatele cele mai dorite şi caută scenarii alternative. Coreea de Nord profită de oportunitatea de a-şi testa limitele puterii sale şi foloseşte Jocurile Olimpice din Coreea de Sud ca pe un test al picăturii de lămâie.
Jacob L. Shapiro
