Centenarul Marii Uniri reprezintă un adevărat test spiritual al românilor. Acum se va pune în evidență cât de afectată este societatea de ispita individualismului, a traiului „pe cont propriu”, în afara viziunii evanghelice a comuniunii. Altfel spus, Centenarul va măsura eficiența punerii în practică a ideii de comunitate.
Dincolo de actul geopolitic, Marea Unire a fost expresia unei dorințe comunitare. Românii și-au dorit unirea dintr-un motiv cultural simplu: o limbă, un neam, o țară. O frățietate! Vom vedea ce a mai rămas din această dorință, în contextul în care globalizarea și economia de piață au transformat granițele, culturile și tradițiile, remodelându-le până la nivel de individ.
În mesajul de Crăciun, Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, remarca un efect nociv al globalizării: distrugerea coeziunii sociale prin încălcarea, abuzarea și interpretarea greșit voită a drepturilor omului. Rezultatul e sub ochii noștri: aproape toată planeta, inclusiv românii, se află într-o stare de tensiune a dezbinării, un război prezis de Scriptură, „frate contra frate”.
Cum s-a ajuns aici? Practicând paradoxul social al „războiului pentru pace”: căutăm armonia socială („binele social”) hrănind instinctele egolatre. Fărâmițăm societatea, transformând-o în sumă de indivizi.
E drept că filetismul este erezie. Nici etnocentrismul nu e de dorit. Dar poate că și cosmopolitismul este, din moment ce el a ajuns să distrugă comunitatea. Și aici este esența crizei prin care trecem, cum tot Sanctitatea Sa Bartolomeu remarca: egolatria vede semenul ca pe o îngrădire. În goana după împlinire și „dezvoltare personală” ne-am transformat fratele în concurent sau chiar dușman. Iar asta ne va înnebuni.
Cert este că, în iureșul acestui război, s-au găsit minți atât de secularizate, încât s-au năpustit asupra unui proiect-simbol al Centenarului: Catedrala Națională. Poate unicul de asemenea anvergură pentru că, dincolo de cuvintele care vor aminti despre unire, rămâne o materializare a acestora: un sfânt locaș care să amintească românilor de drumul esențial al vieții pământești, Calea spre Cer.
Doar rușinea de a nu fi catalogați antiromâni i-a mai oprit pe unii, mai ales după ce s-a înțeles că această catedrală nu este o ambiție personală a cuiva, ci „un mandat primit de la înaintași”, cum a explicat chiar Patriarhul României de curând, care a dat o lecție de viață: ca să ai un simbol, trebuie să lupți enorm pentru el. Mai ales când anumite „voci ale societății civile” au tot interesul să-ți destrame identitatea națională și spirituală, prin colonizare culturală.
Soluția este una singură: Hristos. Doar o viziune evanghelică asupra comunității este capabilă de revigorarea bucuriei de a înțelege și celebra Marea Unire. De a transforma apartenența la neam în posibilitate a mântuirii tuturor neamurilor. Sau, altfel spus, de a vedea în semenul nostru nu un dușman, ci un frate. Nu o cifră aducătoare de profit, ci o persoană.
Altfel, vom continua să ne văicărim ipocrit că nu mai suntem români, mâncând burgeri în lanțurile de restaurante străine și visând la „o țară ca afară”.
Tragedia nu e că nu mai știm ce vrem, ci că pur și simplu nu ne mai pasă ce vom ajunge.
(Preot Eugen Tănăsescu)
