Nu e nimic mai rău în Biserică decât kitsch-ul, decât pseudo- creștinismul, decât evlavia care alunecă în idololatrie. E un păcat împotriva Duhului Sfânt. Vezi adunate în kitsch-ul superstițios care sugrumă Bisericile indiferența de facto față de Dumnezeu, care depășește în egală măsură și păcatul prea marei încrederi în Dumnezeu, dar și pe cel al neîncrederii în Acesta.
Pur și simplu evlaviosul kitsch nu își pune nici problema încrederii, nici problema neîncrederii în Dumnezeu, ci crede că Dumnezeu, sfinții, îngerii, sunt niște djini din povești. Ai frecat lampa? Ai pupat icoana x? Ai rostit rugăciunea y? Ai mâncat pâinea sfințită z? Ai băut apa miraculoasă W? Ai vizitat mormântul q? Gata, Dumnezeu e obligat să îți îndeplinească dorința.
Iar cel care inițiază de fapt acest duh al kitsch-ului cu scopul de a distruge Creștinismul, mai și plusează.Nu e suficient că aruncă pe credincios în vrăjitorie și idololatrie (oricum, garanții că respectivul e bun de iad) dar mai și speculează sărăcia acestuia cu duhul pentru a batjocori pe Dumnezeu.
Madone și criști fosforescenți, isuși care își schimbă fața în fotografii chinezești, iconițe cu sfinți cu mutre de guru indieni, scene de pioasă sărăcie intelectuală, isuși din care ies raze curcubeu, fecioare sticluță, cărora le poți deșuruba coroana sau capul pentru a le umple cu ”apă sfințită”, rozarii fluorescente, tămâi și miruri cu cele mai curioase mirosuri, lumânări cu led, îngerași de ghips, poezioare ieftine și cântecele devoționale de înfiorătoare simplitate, contribuie esențial la distrugerea Creștinismului, la subminarea credinței autentice, la înlocuirea ei cu un amestec de idolatrie și vrăjitorie.
Toate merg bine cu diverse pioșenii magice, gen ”Visul Maicii Domnului”, ”Epistolia Domnului”, ”Talismanul”, ”Brâul Maicii Domnului” și alte rugăciuni cărora o evlavie nesănătoasă le atribuie funcțiuni magice garantate. Și toate iau credinciosul și îl deturnează de la credință, dar într-un mod pervers, în care el devine batjocoritor al lui Hristos crezând că face de fapt lucrarea Domnului.
Sfinții sunt ”atrași” în această sarabandă magică și esențialmente anticreștină, antihristică. Devin, asemenea zeilor antici, funcționali. Mina te scapă de hoți, Blasiu de guturai și de amigdale, Modest de boala care dă în găini, Hristofor, asemeni lui Hermes din păgâni, îți garantează un drum sigur și reușit, etc.. Omul credincios se lasă prins de această sarabandă magică, care dacă e cu sfinți îi lasă impresia că creștină.
Pseudo-icoana dă și false impresii teologice. Isușii de la baroc încoace sunt dușmanii numărul I ai hristologiei patristice și reușesc mai eficient decât arianismul să distrugă dreapta credință din sufletele victimelor.
Iar ce e îngrijorător este că Biserica acceptă tacit, invocând stranii rațiuni pastorale, această stare de fapt. Toate mizeriile mai sus menționate cresc și înfloresc în Bisericile Catolică și Ortodoxă într-un egal duh antihristic și ecumenic.
De secole bune, clerul nu mai vrea să supere poporul (căci ”clientul nostru, finanțatorul nostru”, nu?) așa că îngăduie, justifică și chiar girează transformarea bisericilor în temple păgâne și deturnarea creștinilor spre idolatrie, spre vrăjitorie, spre batjocorirea lui Dumnezeu.
În loc să înalțe pe om la Dumnezeu, Biserica crede că kenoza lui Hristos a fost insuficientă, așa că îl caricaturizează spre a-l face și mai digerabil în fața credincioșilor, pardon, clienților.
Și adaugă kitsch-ul basmelor și basme kitsch-ului. Pseudo-icoana însoțește ”fericit” diverse nerozii magice, ca așa-zise apariții mariane, peșteri ”apostolice”, izvoare miraculoase, etc..
Fenomenul e de o amploare înfricoșătoare. Și deja e aproape imposibil de combătut. A te lega de mizeria kitsch care sufocă Biserica e deja un soi de sacrilegiu, de atentat la Tradiție.
Însă vedem și roadele acestei mizerii. Vedem o Biserică tot mai slabă, tot mai puțin capabilă să scoată oamenii la liman, un creștinism care este tot mai puțin convingător la el acasă.
Hristos a spus că nici porțile Iadului nu vor birui Biserica. Dar nu a spus că Biserica nu poate să moară din cauze interne. Or Biserica este roasă acum de un cancer care adună toate relele trecutului în unul singur. al prostiei pe care episcopi și preoți se grăbesc să o boteze cu inconștientă grabă ca fiind ”evlavie” și ”smerenie”.
(Bogdan Duca)
