Întrebarea principală legată de invazia Turciei în Afrin a fost dacă ea este o operaţiune limitată care se va opri în nord-vestul Siriei, sau primul stadiu a ceea ce va deveni o implicare mai profundă a Turciei în Orientul Mijlociu. Întrucât Turcia este hotărâtă să elimine ameninţarea de la frontiera ei, iar forţele kurde sunt prezente şi mult dincolo de enclava nord-vestică Afrin, avem puţine motive să credem că Turcia se va opri după ce va obţine controlul asupra Afrinului.
Există însă şi o altă ameninţare ce forţează Turcia să recurgă la acţiunea militară peste graniţă: Iranul. Unul dintre cei mai mari adversari istorici ai Turciei, Iranul a câştigat în urma conflictul sirian o poziţie relativ puternică. Un aspect al succesului său confirmat a fost abilitatea regimului Bashar al-Assad, cu sprijinul Iranului, să reziste la putere şi să recucerească mare parte a teritoriului pierdut în războiul civil. Turcia vede o Sirie pro-iraniană şi condusă de Al-Assad drept o ameninţare directă la frontiera sa, acesta fiind motivul pentru care mai devreme în timpul războiului din Siria a trecut cu vederea traversarea graniţei sale de către combatanţii recrutaţi de Statul Islamic pentru a lupta împotriva lui Al-Assad.
Ca răspuns la puternica prezenţă iraniană în Siria, Turcia doreşte să pună presiune pe Iran mult mai aproape de graniţele acestuia, respectiv în Irak. Întrucât şi acolo există miliţii kurde, Turcia foloseşte prezenţa PKK-ului kurd în provincia irakiană Sinjar drept justificare pentru o intervenţie în Irak. Iranul a reuşit în ultimii patru ani să-şi sporească semnificativ influenţa în Irak, o turnură îngrijorătoare pentru Turcia. Deşi preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan ameninţă cu lansarea unei invazii surpriză în Sinjar, Turcia a început deja stabilirea unei forţe militare mai ample în Irak, existând relatări despre paraşutarea unor soldaţi turci în satul Soran şi despre consolidarea prezenţei turce în Sidakan.
Prezenţa turcă în Irak face trei lucruri. În primul rând, ameninţă Iranul mai aproape de graniţa sa, la fel cum şi Siria pro-iraniană ameninţă Turcia, fără să rişte însă o confruntare directă. În al doilea rând, desfăşurarea militară suplimentară încearcă să contracareze ameninţarea miliţiilor proiraniene din Irak. Iar în al treilea rând, ea plasează trupele turce de ambele părţi ale zonei din Siria controlate de kurzi, ceea ce ar putea înlesni o ofensivă turcă din două direcţii asupra restului teritoriului controlat de miliţia kurdo-siriană YPG de-a lungul frontierei sudice a Turciei.
Fereastra de oportunitate se restrânge
În Siria, cu ajutorul financiar şi asistenţa militară oferite de Iran şi cu sprijinul aerian al Rusiei, Al-Assad a reuşit să inverseze cursul războiului şi în prezent pare să fie în tabăra victorioasă. Dacă Turcia doreşte să prevină ca o Sirie puternică şi pro-iraniană să se dezvolte, atunci trebuie să acţioneze. Însă pe măsură ce Al-Assad continuă să recucerească teritorii pe tot cuprinsul ţării, fereastra de oportunitate a Turciei se închide.
Presiunea timpului este motivul pentru care Erdogan – în pofida marii lipse de conţinut a necontenitelor sale declaraţii publice despre iminenţa unei acţiuni militare – trebuie luat acum în serios când ameninţă cu un asalt la Manbij, care este doar puţin mai la est de teritoriul din Siria controlat de Turcia, şi în Irak la Sinjar. În ciuda unor rezistenţe izolate rămase după fuga forţelor YPG, Afrinul a căzut şi se află în mâinile Turciei. (Turcia şi-a folosit deopotrivă propria armată şi grupările loiale în invadarea Afrinului.) Cea mai mare parte a populaţiei locale a fugit, oferind astfel Turciei cale liberă pentru strategia de a repopula zonele frontaliere din Siria cu vecini suniţi, prieteni ai ei.
Dobândirea controlului în Afrin, împreună cu teritoriul cucerit în invazia nordului Siriei în 2016 şi cu cel deţinut în Idleb de grupările loiale Turciei, oferă acesteia un control aproape neîntrerupt al nord-vestului Siriei, fără să existe vreun adversar care să-i ameninţe spatele. Assad ar putea desfăşura trupe în nord pentru a bloca avansul Turciei, dar aceasta ar însemna să-şi disloce forţe în timp ce continuă luptele cu rebelii în oraşe din centrul şi sudul Siriei, precum Damasc şi Homs.
Cu Afrinul cucerit, pentru Turcia este aproape larg deschisă calea către Manbij şi sporirea controlului frontierei sale cu Siria. Desigur, cu excepţia unei complicaţii majore: prezenţa SUA în nordul Siriei şi alianţa americanilor cu miliţiile kurde.
Impas în relaţiile americano-turce
SUA au dat efectiv undă verde invaziei turce în Afrin, dar în acelaşi timp au transmis clar că nu îşi vor retrage sprijinul acordat kurzilor din Manbij. Or, retragerea acestui sprijin este exact ceea ce Turcia vrea de la SUA; Turcia nu vede nicio diferenţă între forţele kurde din Afrin şi cele din Manbij. La rândul lor, SUA rămân preocupate de un Stat Islamic (SI) renăscut, lucru pe care au reuşit să-l oprească în parte şi prin cooperarea militară cu YPG. Ameninţarea nu este fără fundament – pentru că în timp ce forţele kurde au oprit operaţiunile anti-SI la Afrin pentru a putea în schimb să lupte împotriva Turciei, SI s-a revigorat şi câştigă din nou teritorii.
Acesta este impasul fundamental din relaţiile turco-americane. SUA au nevoie de o forţă terestră pentru a combate SI, iar până în prezent s-au arătat dispuse să urmeze ordinele americane numai grupări formate în principal din miliţii ale kurzilor sirieni. Şi tocmai acele miliţii sunt cele pe care Turcia crede că trebuie să le elimine pentru a face să dispară ameninţarea de-a lungul frontierei sale.
Unul din două lucruri s-ar putea întâmpla: fie Turcia şi SUA ajung la o înţelegere privind Manbijul şi kurzii, fie nu ajung la un astfel de acord. Dacă se înţeleg, atunci va fi o formă de retragere a SUA din teritoriile kurde ale Siriei. Cu binecuvântarea americanilor, Turcia ar putea intra în provinciile anterior ocupate de SUA şi de aliaţii acestora, în schimbul acceptării unei cooperări cu SUA în războiul americanilor împotriva SI. Altfel spus, încă un grup al kurzilor va fi vândut de către un fost aliat.
Dar un astfel de aranjament presupune anumite provocări pentru SUA. Spre deosebire de kurzi, Turcia va fi dispusă să coopereze cu SUA doar dacă nu ar trebui să-şi subordoneze propriile interese în acest proces. Şi după cum o demonstrează încrengătura din nordul Siriei, SUA şi Turcia nu se mai regăsesc în mod consistent de aceeaşi parte a mesei. Turcia s-a arătat de mai multe ori dispusă la o colaborare cu jihadişti care în mod evident ar fi fost aliaţi incomozi pentru SUA. În plus, există riscul ca Turcia, exploatând moştenirea trecutului ei otoman prin care s-ar putea considera urmaşul de drept al califatului, să găsească unele căi de a colabora cu SI sau cu alte grupări asemănătoare în încercarea de a coaliza majoritatea arabă sunită deposedată de drepturi în Siria, cu obiectivul de a ameninţa şi mai mult poziţia Iranului acolo şi în Irak.
Un alt rezultat posibil, acela ca Turcia şi SUA să nu ajungă la o înţelegere care să conducă la retragerea trupelor americane din nordul Siriei, va limita acolo opţiunile militare ale Turciei. Deşi armata turcă este suficient de puternică pentru a învinge miliţiile kurde în Afrin, Turcia nu doreşte să rişte o confruntare cu SUA. Prin urmare, Turcia ar putea fi obligată să găsească pe termen scurt o soluţie cu Rusia şi cu Iranul prin care să închidă coridorul kurd ce se întinde din nordul Siriei până în Irak chiar şi fără folosirea directă a forţei. Războiul prin interpuşi ar continua, însă obiectivul Turciei ar rămâne acelaşi: despărţirea SUA de kurzii sirieni şi impunerea unui control turc – sau măcar unul pro-turc – asupra teritoriului.
Turcia ar fi extrem de nemulţumită de o asemenea eventualitate a eşecului unei înţelegeri cu SUA, mai ales dacă Iranul va continua să-şi consolideze poziţiile în Siria, dar probabil că nu va rupe imediat relaţiile cu SUA. La urma urmei, în pofida abilităţii sale de a conveni cu Rusia soluţii tactice pragmatice, Turcia, ca putere, a fost în decursul istoriei o ameninţare pentru Rusia şi continuă să fie aşa pe măsură ce devine mai puternică, Rusia fiind pe termen lung un adversar al Turciei. Acesta a fost calculul strategic ce a stat la baza cooperării americano-turce în timpul Războiului Rece, iar la ora actuală Turcia nu pare să fie suficient de puternică din punct de vedere militar pentru a putea face faţă singură forţei militare ruse. Cu alte cuvinte, dacă Turcia nu se poate baza pe SUA, atunci nu se poate baza nici pe Rusia, fapt care deocamdată obligă Turcia mai degrabă să manevreze cu precauţie între cele două decât să rupă relaţiile cu SUA. Chiar şi aşa, Turcia se va simţi vexată. Ea va continua să-şi accelereze dezvoltarea propriei industrii de armament pentru a nu mai depinde de protecţia Occidentului în faţa Rusiei.
Invazia Turciei în Afrin a reprezentat un punct de cotitură în războiul sirian şi pentru implicaţiile acestuia în Orientul Mijlociu. Acum, odată ce Turcia a cucerit Afrinul, relaţiile americano-turce au ajuns într-un moment critic. Indiferent dacă SUA şi Turcia vor găsi sau nu o cale de a coopera în nordul Siriei, balanţa regională de putere se va schimba substanţial, ceea ce mai departe va determina modul în care marile puteri implicate în conflict – Rusia, Iran, Turcia şi SUA – îşi vor concepe fiecare strategia pentru Orientul Mijlociu precum şi strategiile în relaţiile dintre ele. Aşadar, relaţiile americano-turce, şi rolul pe care nordul Siriei îl joacă asupra lor, au implicaţii ce se extind mult dincolo de acea regiune.
(Xander Snyder)
